Antologie

Selecţie de traduceri literare

Claudio Magris, din volumul Călătorie nesfârşită, 2010

Mă aflu în Susnjevica, Valdarsa, printre ciribiri. În călătorii, persoana întâi a pronumelui personal este incertă, reducându-se aproape la o convenţie gramaticală. Cine călătoreşte? Eul călătorului este puţin mai mult decât o privire, o formă concavă pe care se pune amprenta realităţii, un recipient ce se umple până la vârf de lucruri, dându-le cel mult – prin idiosincraziile, nostalgiile şi neliniştile sale – o formă, aşa cum un recipient dă formă apei cu care este umplut. Dacă literatura, cum se spune de multă vreme, trebuie să renunţe la stereotipul clovnesc al Eului compact şi unitar, în zadar restaurat de romanele de mare consum, povestirea de călătorie este forma epică cea mai potrivită unei civilizaţii în care Eul – al personajului şi al autorului – este un punct de răscruce provizoriu şi oscilant al evenimentelor şi senzaţiilor, sedimentul lăsat de o tradiţie şi o istorie volatilizate.

La masa îmbietor pregătită se vorbeşte în italiană, istroromână şi croată. Pentru aceşti oameni dezinvolţi şi liberi identitatea istroromână nu este o obsesie viscerală, o puritate care trebuie păzită de orice contact, ci o bogăţie în plus, care coexistă senin cu Italia şi apartenenţa la Croaţia. Aşa ar trebui să fie identitatea de frontieră, o îmbogăţire a persoanei, dar de multe ori frontiera este cea care, dimpotrivă, acutizează închiderile, diviziunile, ura.
Înainte de a pleca, mergem la Barba Frane, fierarul despre care se spune că deţine singura carte a acestei comunităţi, un abecedar. În atelierul său, plin de unelte aruncate printre cocenii de pus la uscat, au lucrat tatăl şi bunicul său; în casa lui, cu podeaua din lemn şi ziduri groase, nu doar se locuia, ci se şi dădea naştere la prunci, cum a făcut bunica lui, şi se murea, precum tatăl lui. În faţa uşii, iepuri, pisici şi găini trăiesc în bună pace.
Pietrele casei au în ele şi fosile marine. Şi cuvintele istroromâne sunt fosile, ce se disting bine în mozaicul variat care le include. „Agonia şi moartea lucrurilor merg cot la cot cu uitarea numelui ce le desemnează“, scria Gian Luigi Beccaria în Nume din lume, splendid labirint de cuvinte pierdute şi poveşti îngropate în ele şi apoi dezgropate. Frane, şchiop precum fierarii din mit, de la Hefaistos la Volund, ne salută zâmbind: „În lume nimic nu se opreşte“. Este greu de înţeles dacă o spune cu părere de rău sau cu uşurare. (Cicii şi Ciribirii, 7 noiembrie 1995)



Fulvio Tomizza, din volumul Destino di frontiera (Destin de frontieră), 1992

Pe de o parte, frontiera poate fi motiv de îmbogăţire spirituală: poţi beneficia de două sau mai multe tipuri de educaţie, cultură, limbă, experienţă, uneori chiar religie. Aşadar ar trebui să te situezi într-o condiţie de privilegiu, la cumpăna a două sau trei lumi. În realitate, această situaţie se rezolvă adesea printr-o pierdere a identităţii. În loc să apropie popoarele şi guvernele, să funcţioneze ca joncţiune între diferite neamuri, aceste situaţii de frontieră sunt uneori cauza unor conflicte şi, în plan personal, a unei dezamăgiri, a unei înstrăinări continue. Există, aşadar, o faţă şi un revers al medaliei. Eu am încercat să fiu un conciliator, după sfâşieri teribile. Aşa amestecat cum sunt şi împărţit între mai multe părţi, nu puteam să fac altfel.

În faţa scenelor cu oameni indecişi care îşi luau mobilierul (nu voiau să se despartă nici măcar de o mobilă, oricât de veche, ca să poată duce cu ei ceva familiar) şi-şi lăsau morţii, îşi lăsau casele, îşi lăsau câmpurile pe care le-au lucrat dintotdeauna, am notat episoade care m-au impresionat în mod special, ba m-au şi torturat. Fapt pentru care, mergând şi eu la Trieste în octombrie ’55, m-am aşezat la masa de scris.
Am luat parte la un eveniment pe care nu l-aş defini atât tragic, cât mai ales extrem de emoţionant, care descoperea o umanitate lovită de trădare. Oamenii aceia erau obligaţi să aleagă, însă nici nu puteau rămâne pe pământul lor dintotdeauna, profund schimbat de vicisitudinile istoriei – violenţe, samavolnicii, interdicţii – nici să trăiască în afara comunităţii, a tradiţiilor, a sărbătorilor, a trudei ingrate şi totuşi familiare, fiind legaţi de ciclul însămânţării şi al recoltei. [...] Erau oameni care n-ar fi putut nici măcar să se exprime în afara mediului lor propriu. Totuşi, aproape şaizeci la sută din această populaţie a preferat să treacă graniţa, să meargă la Trieste, în Italia. [...] Au fost o primăvară şi o vară cumplite. Oamenii trebuiau să-şi schimbe complet viaţa, aşa legată de glie cum era. Lăsau totul. Era o adevărată psihoză a exodului.